Gandul la moarte ca reintoarcere asupra fiintei

Gandul nemuririi pe care il are omul si de care, in mare parte, nu este constient, este un rezultat nu al egocentrismului sau, ci, un adevar dat de Dumnezeu. Faptul ca nu ne simtim muritori este dat de faptul ca sufletele noastre sunt nemuritoare si tanjesc spre aceasta stare. Din pacate raul nu sta in a te simti nemuritor, ci in a raporta nemrirea la lumea aceasta, la societatea aceasta, la acest univers fara Dumnezeu.
Gandul la moarte reprezinta, in esenta o recunoastere, o constientizare a nemuririi sufletului cat si o recunoastere a esecului egocentrismului fiintei in afara lui Dumnezeu. Cand un om se gandeste la moarte el isi apleaca atentia sa fiintiala asupra sa, asupra intregului sau. Lucrul acesta il obliga, in atare conditii, pe om sa se aplece asupra tuturor amanuntelor de care nu era constient sau asupra carora nu isi aplecase atentia. Gandul la moarte cum spunea si Feriicitul Sofronie, este un dar de la Dumnezeu "Pomenirea mortii este o anume stare a duhului nostru, cu totul deosebita de obisnuitul fapt de as ti ca intr-o zi vom muri. Minunata pomenire despre care este vorba scoate duhul nostru din gravitatia pamantului. Fiind o putere ce se pogoara de Sus, ea ne ridica si pe noi mai prsus de patimile pamantesti, ne slobozeste de stapanirea si legatrua pe care o au poftele vremelnice asupra noastra si astfel, in chip firesc, ne face sfant-traitori. Fie si intr-o forma negativa, dar ea ne lipeste strans de Cel Vecinic." (cf.Arhim, Sofranie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. rom., de Ierom. Rafail Noica, ed Sophia, 2006). Gandul la moarte nu este finalul, adica nu are scop in sine daca nu este asociat in acelasi timp cu nadejdea in iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu este cea care face ca acest gand la moarte sa fie lucrator si sa produca in om acea ruptura de ce e "vechi" in el. Gandindu-ne la moarte ne recunoastem neputinta si cu adevarat constientizam ca suntem ca suntem fiinte rationale. Rationalitatea de care vorbesc nu poate fi dovedita decat de aplecarea asupra cenusei in care te vei transorma dupa moarte si de care nu poti scapa decat numai daca te "lipesti strans de Cel Vecinic". (art. neterminat....)

Textul Scripturii - înţeles în ansamblu şi nu în particular

Sfânta Scriptură este privită, de mulţi, astăzi, ca un fel de depozitar al unor răspunsuri, asemenea unor rafturi din supermarket, de unde fiecare îşi ia ce îi trebuie pentru acasă. Această abordare pe care o are omul contemporan vis a vis de Sfânta Scriptură este cât se poate de greşită.
În viziunea Sfinţilor Părinţi Sfânta Scriptură nu are un astfel de rol, ci reprezintă un altfel de reper pentru credincioşi. Sfânta Scriptură, datorită împărţirii în capitole şi versete, este privită fragmentar, ignorându-se astfel contextul. Versetele sunt privite nu în întreg, ci ca un fel de chei pentru descifrarea unui puzzle. În Biserica noastră, ortodoxă, Sfânta Evaghelie, şi citirea textului Scripturii, reprezintă un model de ce înseamnă încadrarea textului în context. Citirea Sfintei Evanghelii pe lângă alte citiri din cărţile sfinte reprezintă un moment important, dar legat strâns de alte momente. Actul nu se reduce la o citire seacă, ci la o problematizare care se finalizează cu explicarea, nu numai deductivă, ci şi prin relaţie de viaţă. Astfel actul liturgic reprezintă unul din locurile propice şi ideale pentru înţelegerea sensului textului Sfintei Scripturi. Textul nu mai aduce a răspuns ca la jocurile "Ştii şi câştigi!", ci se evidenţiază ca parte integrantă a unui ansamblu complex ce are în centru relaţia om-Dumnezeu.
Din păcate o astfel de abordare tinde astăzi să fie marginalizată, iar Sfânta Scriputură privită ca un amalgam de răspunsuri pentru tot felul de probleme. Astfel dacă vrei sa dai un raspuns tranşant care să îi "închidă gura" partenerului de discuţie aduci un citat din Scriptură neţinând cont de contextul în care se găseşte respectivul text. Astfel limbajul, teologic sau nu, se transformă într-un monolog cu nuanţele unei vorbiri de lemn.
O soluţie la această problemă o găsim în Biserica noastră, în cult şi nu numai. În cultul Bisericii textul liturgic se îngemănează cu ceea ce reprezintă textul Scripturii formând în acelaşi timp un tot, un monolit, în care nu se amestecă lucrurile, ci se evidenţiază mesajul.
Întoarcearea către slujbele Bisericii noastre a creştinului ortodox, contemporan, reprezintă o soluţie. Când vorbesc de această întoarcere nu mă refer la simpla participare anostă a insului în cadrul fizic, ci o implicare fiinţială în înţelegerea mesajului transmis de acest ansamblu de text scripturistic, text din Sfânta Tradiţie, ce formează textul liturgic. Această abordare implică responsabilitate şi efort, atât intelectual cât mai ales sufletesc, dar şi bucurii imense.

Stârceanu Bogdan - Ioan